– partea a doua –
(citeste si prima parte)
Dupa ce am savurat linistea si frumusetea locului, am pornit mai departe pentru a ajunge inca cu ziua in locurile pe care ni le-am propus. Am aruncat inca o privire pe Google Maps, am schimbat de pe modul „walking” pe modul „driving” minunandu-ma ca nu m-a trimis sa ma catar pe vreo stanca si am continuat, de acum incepand coborarea. Am luat prima carare la dreapta si incet am ajuns prin paduri de data aceasta, iar drumul devenea mai ingust dar macar nu mai erau bolovani pe care sa-i ocolesc…
Am tinut-o tot inainte si am ajuns intr-un final langa o casuta, iar drumul era blocat de o panglica legata de gardul care era de-o parte si de cealalta a directiei in care ne indreptam. M-am gandit ca o fi o fundatura si am intors cu chiu cu vai motorul, avand in vedere ca era stramt. Ca norocul, Cristi a avut grija sa inlocuiasca la momentul potrivit „rolmentii” de la jug, asa ca manevrabilitatea era optima. Cateva sute de metri mai tarziu am luat-o pe cealalta carare care parea ca merge in paralel dar era o fundatura deoarece ducea in curtea unui atelier de prelucrare a lemnului. Era foarte clar pentru mine ca inapoi nu ma mai intorc pe acelasi drum, asa ca am revenit la drumul blocat cu panglica, Cati a coborat si a eliberat calea, iar dupa inca 1 minut, a repetat faza si cu o a doua „bariera”. GPS-ul inca arata ca suntem pe drumul cel bun asa ca am mers inainte aproape fara grija. Spun aproape deoarece drumul era din ce in ce mai nebatatorit si din loc in loc, un suvoi de apa traversa drumul.
La un moment dat, am avut o coborare destul de provocatoare din cauza noroiului si inclinatiei, iar la capat, un paraias aparent nevinovat, plin de pietroaie, parca abia asteptau sa imi arate cum buturuga mica rastoarna carul mare.
Din motive lesne de inteles i-am recomandat lui Cati sa coboare si daca tot trebuie sa trec, macar sa filmeze reusita sau esecul, oricare din ele ar fi fost bine sa o avem pentru posteritate.
Mi-a luat ceva timp sa ajung in pozitia potrivita, tensiunea era tot mai mare si cateva filme de genul „Fail Army” imi treceau prin minte. Mi-am luat un pic de elan, am strans din dinti si mi-am zis in minte: „in fiecare moment din viata mea iau cea mai buna decizie posibila” si am pornit.
Am accelerat usor, am avut grija sa ocolesc ochiurile mai adanci unde m-as fi putut opinti si…
Am trecut cu bine si chiar surprins ca totul a mers fara probleme, fara derapaje, fara rasturnari si alte cele. Mi-a dat incredere in mine aceasta situatie si urmatoarele 3-4 treceri au fost cu sufletul impacat ca totul va fi bine.
Ajungand dupa o vreme la o intersectie cu un drum mai larg si evident mai circulat, am aruncat o privire la telefon dar era inchis. Surprins de acest fapt, am oprit putin pe dreapta sa ne indreptam salele si sa determinam pe unde sa o luam.
Am reusit sa pornesc intr-un final telefonul… De ce s-a inchis nu imi dau seama, dar asta e. Am pornit iar GoogleMaps doar ca sa constat ca nu am nici un fel de semnal in zona respectiva. Am aruncat un ochi pe harta tiparita din ghidul de calatorie, dar era atat de mica incat erau prezentate 2 judete pe un A5. Am inchis inapoi telefonul, am bagat a 1-a si am luat-o inainte. Mi se parea cel mai logic. Drumul devenise mai lin, chiar daca plin de piertris, motocicleta avea stabilitate buna la ~40km/h cu cat mergeam si ne bucuram nespus de priveliste, de drum, de mirosul curat de dupa ploaie si parca nu am fi vrut sa se termine prea curand.
Am ajuns printr-o zona cu case de unde oamenii se uitau spre noi de parca ar fi vazut o barca cu vele, nu o motocicleta, dar probabil ca nu se asteptau sa iasa din acea directie o motocicleta.
Putin mai incolo am intrat intr-un sat si la capatul lui o noua intersectie, de aceasta data, asfaltata. Scot telefonul din suport, il pornesc, cauta semnal dar nimic. Instinctul imi spunea sa fac la dreapta, dar in acelasi timp, ceva ma retinea. Trag motorul mai spre dreapta ca sa nu incurc vre-o masina care stie incotro vrea sa mearga si la nici 10 secunde, ajunge in dreptul nostru o bunica de la cumparaturi (adica avea 2-3 chestii in mainile-i tremurande, cumparate probabil de la magazinul din sat).
Am intrebat-o in ce directie ar trebui sa o luam ca sa ajungem la Coltesti si spre surprinderea mea, era in sensul opus celui in care am vrut initial sa o iau. Aparent, din nou am stiut sa iau cea mai buna decizie si in absenta unei harti cu indicatii concrete, am cerut directii si le-am primit.
Am povestit o vreme cu tanti care avea 2 copii, unul din ei plecat din tara cu sotia, dar care urmau sa se intoarca acum, de Sarbatorile Pascale acasa, sa petreaca o perioada impreuna. Dupa ~10 minute ne-am luat la revedere (ea invitandu-ne la ea acasa daca o mai fi sa trecem pe acolo) si ne-am continuat calatoria. Cu toate ca mai trecusem prin acea zona de 2-3 ori in ultimii 2 ani, nu trecusem decat din cealalta directie. Totul parea familiar dar in acelasi timp diferit di placut surprinzator.
Am ajuns in Coltesti si stiam ca de undeva din mijlocul satului se face un drum spre cetate. Am incetinit la primul indicator si vazand ca scrie „cheile… cuiva” am mers mai departe. Cati imi spune insa ceva de cetate. Intreb daca pe acolo si ea spune ca a vazut cetatea din strada. Ne-am inteles perfect din casca in casca intrucat nu ne mai conectasem dispozitivele si am intors. Eu vroiam sa inaintez iar din spate auzeam ca mai bine mergem alta data, dar cum nu imi place sa fac cerculete pe sosea, am zis ca ne apropiem putin, aruncam o privire si mergem spre casa, deoarece se lasa racoarea si eram destul de obositi. Intram pe straduta – era intr-adevar un „indicator cu chei”, dar am inaintat si in departare se vedea deja cetatea Coltesti.
Mergand in directia cetatii, de la ultima casa din sat incep sa alerge dupa noi o haita de caini ciobanesti, fix la timp deoarece incepuse sa imi fie putin rece iar acum Cati ma strangea in brate de-mi bloca circulatia sangelui. Dintr-o miscare de incheietura i-am lasat in trecut pe catelandrii si unde s-a stricat drumul, am oprit sa savuram privelistea si sa introducem in telefon destinatia finala – acasa.
De aici, drumul ne era familiar kilometrii s-au scurs fara ceva notabil. Vruuum-vruuum, au groapa, fiv-ar reparatiile etc.
Am traversat Turda cu aceeasi atentie la carosabilul care arata ca un cascaval din Tom & Jerry si am oprit la benziria Mol, doar pentru motivul ca am card de „fidelitate” la ei. E ultima oara cand imi mai iau o asemenea teapa. Benzina era peste 6lei/litru, un pret mult prea mare din cate stiam eu. O fractiune de secunda am stat sa ma gandesc… „oare cand am plecat de acasa?” Asta e. Am luat o teapa de 7 lei (diferenta de pret fata de alte benzinarii), de-am echipat si am zburat spre Cluj.
Urcand pe banda intai, am simtit dintr-o data ca ne ia valul si cu toate ca in fata noastra mergea un tir cu viteza relativ mare, nu acela era motivul. Am tras concluzia (dupa ce am strans intre fese saua motocicletei) ca era vorba de o denivelare mai lunga pe sosea si avand in vedere ca era deja intuneric, nu o mai sesizasem vizual. Am respirat usurat cand drumul a devenit iar drept si am urcat linistiti spre Dealul Feleacului, spre Cluj.
In prima parte a calatoriei, am inceput istorisirea cu faptul ca am ajuns acasa duhnind a benzina, dar nu am spus si de ce… Ei uite de ce…
Ajungand in varful dealului, atat eu cat si Cati am apreciat vizual efectul de cer rosu ca urmare a soarelui care apunea si am decis sa facem o oprire scurta la punctul de panorama. Ajunsi in acea mica parcare, am tras pe dreapta in spatele unei masini, am oprit motorul si am coborat. Cu toate ca am pus cricul lateral si m-am asigurat ca e in viteza sa nu o ia la vale, in momentul in care am coborat de pe motor, acesta si-a intins relaxat suspensiile, aducandu-l intr-o pozitie verticala si cum Cati era inca in sa, a avut o coborare grandioasa cu tot cu motor, culcandu-se amandoua, atat Cati cat si Africana, pe bitumul caldicel si umed. Am ajutat-o pe Cati sa se ridice, in timp ce Cati se ingrijora de oglinda dreapta care de acum atarna precum urechile magarusului de plus din Winnie the Poh. Fiind in aceasta pozitie optima, benzina a inceput sa se prelinga pe langa buson si sa imbibe gentuta magnetica de pe rezervor. Am incercat sa aplic metoda din video-urile de pe YouTube si sa ridic Africana cu spatele, folosindu-ma de muschii picioarelor in prealabil, dar era ca si cum as incerca sa mut o masina… Abia se mica.
In tot acest timp, cei care erau opriti tot pentru a face poze, ne-au aruncat o privire ca unui afis electoral si s-au pus in miscare, cu tot cu masina, fara sa ne intrebe macar daca suntem ok, raniti sau ceva… Am mai saltat de 2-3 ori cu toata forta ramasa in spate/brate/picioare si cu ajutorul lui Cati am indreptat Africana la pozitia ei fireasca, verticala. Atunci imi rasuna in cap expresia lui Cristian „o dau pentru ca e prea mare pentru ce am eu nevoie”. Acum as completa ca e prea mare sa o ridici de jos daca o scapi, dar ce sa faci. Nu poti fi cu toate…
Am cules oglinda cu surubul rupt, mai mult ca amintire, am strans ce mai aveam imprastiat si examinand motorul am constatat cu surprindere nu doar ca nu aveam nici o carena sparta dar si ca acel crashbar, vopsit atat de alb, si-a facut inca o data treaba, fara macar sa se deformeze. 3 apasari ale butonului de pornire, 2 smucituri din incheietura si Africana si-a continuat drumul spre casa, unde ne-a dus teferi si nevatamati, intr-o maniera atat de relaxanta incat, daca ne-ar fi vazut cineva parcand, parca am fi plecat pana la cinema in oras.
Africana, o motocicleta deosebita atat pe sosea cat si pe langa.
Cati, o partenera de drum si de viata pe care ma pot baza si care are pasiuni atat de similare cu ale mele. Nu s-a plans nici o secunda de absolut nimic si tot drumul a fost cel putin la fel de entuziasmata ca mine de experienta si de deschisa la necunoscut.
Cristi, mai ai oglinda aia „extra” de la Transalp? Imi cam trebuie…
