Asta ii spun lui Cati in timp ce deschid usa apartamentului, duhnind a benzina si resimtind inca vibratiile in tot corpul. Aprind becul din hol, ma intorc spre ea si o privesc entuziasmat si obosit in acelasi timp. Ma priveste si ea si cuvintele sunt de prisos. Simt ca suntem pe aceeasi lungime de unda, sincronizati, simtim aceleasi emotii si avem aceeasi parere despre ziua care tocmai a luat sfarsit.
Dar sa o iau de la inceput.
Sambata i-am facut unui prieten o vizita si cum drumul pe care am luat-o a ocolit frumos asfaltul, mi-a deschis apetitul de padure, drumuri de pamant si pietris, iar mirosul de natura proaspata m-a facut sa simt ca am iesit in sfarsit din hibernarea care a durat prea mult.
Si nu doar eu m-am trezit din amorteala aceasta indelungata…
Mergand din Iara spre Cluj Napoca, am facut o oprire pe la Floresti si in Lidl ne intalnim cu 2 prieteni, motociclisti si ei, care intrebandu-ne de planurile de weekend, imi dau instant ideea unei plimbari motorizate prin imprejurimi. Traseul nu era neaparat clar si definit in mintea mea, insa imi era din ce in ce mai pofta sa imi „intind muschii” mancand niste kilometrii. La aprecierea lui Paul ca „am facut ceva km deja”, o singura replica mi-a rasunat in minte: vreau sa ma dau cu motorul de toti banii.
Atat in seara de sambata cat si in dimineata urmatoare am creionat mental niste destinatii din imprejurimi, incercand sa evit drumurile nationale plictisitoare si aglomerate sau drumurile strabatute deja. Mi-a fost de ajutor ghidul turistic moto de la Carpathian 2 Wheels unde am identificat rapid ceva aproape de Cluj Napoca si treaba era pe jumatate clara deja.
Dar parca ceva ma retinea sa pornesc la drum… Ba era vremea usor schimbatoare, mai mult noros/ploios decat senin si insorit, asa cum ne place multora sa vedem afara atunci cand ne gandim la activitati placute in aer liber, ba imi era putin somn si lene. I-am contactat pe prietenii nostrii sa vedem daca vor sa ni se alature dar nu ni s-au potrivit planurile asa ca.., am mancat ceva, am inceput sa ne echipam si am iesit din casa.
Inca nu ploua, asa ca am hotarat o luam din loc. Am pus harta pe Waze si am pornit. Dupa 2-3 intersectii am realizat ca am dat un alt traseu decat cel initial si am oprit pe dreapta sa verific inca o data. Am mai mers ce am mers si ajungand in zona ce urca in Feleac, nu am mai fost atent la telefon, entuziasmul propulsandu-ma inspre inainte. La sensul giratoriu trebuia sa fac dreapta si sa o iau pe sate inspre Iara dar eu acum ma indreptam zambind spre Turda. In varful dealului imi dau seama de boacana si cu un „but-fuck-it” pe buze stabilesc cu Cati ca mergem invers pe traseu. Cu toate ca motociclistii apreciaza „linistea din casca” care e foarte placuta pentru linistea din cap, a avea un sistem de comunicatie ca sa vorbesti cu pasagerul e de mare folos. Faptul ca poti sa transmiti informatii in timp real, fara sa mai deschizi viziera si sa incetinesti e un lux de care incep sa ma bucur tot mai mult.
Dupa Turda, unde am injurat fiecare din cele cateva sute de gropi, am trecut prin Mihai Viteazu si apoi un drum pe cat de frumos, datorita amplasarii intre rau si peretii de stanca, pe atat de groaznic de parcurs din cauza starii excrecabile a carosabilului. Am mers ce am mers si apoi am oprit sa ne pozam putin si sa uitam de zdruncinaturile de pana atunci. De acum incolo urma sa dam de zone pitoresti si asfalt drept si frumos, numai bun ca sa imi ridic ochii de pe soseaua pe unde mai mult faceam slalom si sa ma bucur mai mult de priveliste.
Am mers mai departe prin Cheile Valisoarei si ne aminteam cu zambetul pe buze cum ne-a prins ploaia cu un an in urma si ne-am adapostit intr-o statie de autobus din mijlocul campului sa ne luam pe noi hainele de ploaie.
Am mai mers o bucata de drum pana la Aiud cand am decis sa ne hidratam si eventual sa bem o cafea intrucat lui Cati ii cam cadea capul, si nu era de la greutatea castii moto. Am inconjurat Biserica Reformata fortificata din centrul Aiudului si am oprit in parcare langa o terasa (unul din putinele locuri deschise in acea zi de Pastele Catolicilor / Duminica Floriilor). Daca tot am oprit, am profitat si de un desert constand din clatite cu gem de fructe de padure care a indulcit oarecum situatia meteo intrucat incepea sa ploua. Fara sa ma gandesc la asta, am intrat sub umbrelele mari si am adus din bagaj si hainele de ploaie pe care le luasem „in caz de”; bine, prin luasem ma refer mai degraba la faptul ca si le luase Cati, eu facand pe viteazul si ignorand acest aspect. Nu mai aveam nervi sa le caut pentru ca nu stiam pe unde le-am „asezat” data trecuta.
Cand de la masa cealalta au inceput cetatenii de etnie (…se stie de care) sa pufaie tigari si sa faca live pe Facebook deschizandu-si portofelul si laudandu-se cu bancnotele EURO, am decis ca „we overstayed our welcome”. Numai bine, deoarece ploaia parca doar isi testa potentialul, stropind cate putin si oprindu-se. Cati a profitat de moment si s-a echipat corespunzator de ploaie, pe cand eu.., am sustinut-o, fizic, de o mana, sa nu cada.
Am pornit fara grija la drum, cu gandul ca in cel mai rau caz, daca ploua, ma usuc dupa ce se opreste, de la curentii de aer. Nu ar fii prima si nici ultima oara. Un sat de ~10 km numit Stremt ne-a purtat pe straduta prea ingusta pentru 2 sensuri de mers, dar cu un asfalt curat, gazon tuns si borduri vopsite, dovada ca perioada electorala se apropie si lumea trebuie sa aiba o parere buna despre primarul din localitate. Nu stiu cum e in restul mandatului, dar imi placea cum arata acum.
In scurt timp am ajuns la Manastirea Ramet (sau Rimet), nu m-am lamurit daca se scrie cu a sau cu i nici acum…
Am savurat linistea locului, sentiment care ti se infiltra in toate celulele corpului si pe masura ce priveam de jur imprejur, parca pana si cuvintele erau de prisos. Ne-am incarcat cu energie pozitiva din frumusetea naturii in toata splendoarea ei si ne-am indreptat spre motor ca sa ne continuam calatoria.
Cateva minute am studiat traseul si urmatoarea oprire iar drumul de intoarcere identic nu ma incanta. Cu toate acestea, parca era un drum in sens opus pe harta, care trecea prin cheile ce strajuiau manastirea. Am deschis si Google Maps, doar-doar gasesc un drum alternativ si ghici ce – era unul cu o gramada de serpentine pana aproape de urmatorul obiectiv. Ceea ce nu am observat decat o ora mai tarziu era ca traseul selectat de mine era de fapt pentru mers pe jos si nu pentru auto, dar intr-un fel.., pe unde treci cu piciorul, treci si cu motorul, doar calaream o motocicleta creata pentru cursa Dakar cu tehnologie japoneza, deci toata increderea imi era pusa in ea si nu aveam nici o urma de indoiala ca va face fata.
Drumul pe care l-am ales ducea pe la poalele versantului estic, prin spatele manastirii si apoi urca brusc, printr-o curba de 180 de grade. Drumul nu mai era doar pamant batatorit ci era mai degraba ca o aratura, plina de denivelari si bolovani care mi-au generat initial o stare usoara de stres deoarece abia incepeam sa invat sa pilotez motocicleta pe un asemenea teren si mai aveam si o pasagera de care eram raspunzator.
Faptul ca aveam sustinerea lui Cati sa continui pe acest drum era mai mult decat suficient sa imi creasca increderea in mine si in abilitatea de a alege traseul optim printre toate acele obstacole. Desigur, puteam sa iau in calcul si faptul ca atunci cand Cati se teme, sau se sperie, e foarte tacuta, dar eu am recadrat linistea in acceptare si sustinere… Whatever works!
Vremea de afara parca tinea cu noi si alegerea facuta, astfel incat soarele se zarea in departare coborand usor si in acelasi timp, incalzindu-ne trup si suflet. Dupa cateva segmente de urcare in zig-zag, gasesc o portiune mai dreapta intr-o curba, acoperita de iarba ca un gazon proaspat tuns, probabil de vacutele din zona si am aruncat o privire in departare. Peisajul era de-a dreptul impresionant. Imi place muntele si imi plac peisajele extinse, colinele impadurite si cerul nesfarsit care parea de acum cu atat mai aproape incat ne indreptam spre varf cu toata forta pistoanelor care bateau in interiorul cilindrilor in V, asemeni unei inimi uriase.
Am urcat si am tot urcat… Aici treceam printr-un segment mai usor de drum, cu pamant si putine pietre ascutite, mai incolo erau doar valuri lasate de tractoare probabil pe pamantul care o fi fost prea moale la un moment dat. Motocicleta inainta ca si cum nimic din toate acestea nu o afectau iar asta se simtea la fiecare curba, la fiecare denivelare si accelerare. Am stresat putin ambreiajul, mergand mai mult in prima viteza dar parca totul era calculat si nu dupa mult timp, trecand de niste vacute care se intorceau probabil de la pascut, am ajuns la un drum mai rezonabil si cateva case situate in varful colinei. M-am bucurat sa imi pot relaxa putin degetele care pana atunci se inclestasera pe ghidon si maneta de ambreiaj iar organele interne s-au bucurat de o oarecare stabilitate, acum ca nu mai saream in toate partile.
La fiecare curba imi venea sa ma opresc si sa fac poze, fotografii panoramice, selfie-uri si filmulete, dar in acelasi timp, era si mai important pentru noi sa traim clipa, sa lasam creierul sa absoarba prin ochi si prin toate celelalte simturi. Un sentiment incredibil se instala inauntrul nostru si entuziasmul necunoscutului si al frumosului ne complesea incat puteam doar sa inspiram adanc si sa savuram. Cuvintele nu mai erau necesare.
– sfarsitul primei parti –
